Lewis & Short

incrĕpĭto, āvi, ātum, 1, v. freq. [id.].

  1. I. To call or cry out to one (class.).
    1. A. Encouragingly, to call upon, challenge (only in Verg.): tum Bitiae dedit increpitans, Verg. A. 1, 738.
    2. B. Reprovingly, to chide, blame, rebuke: increpitare atque incusare Belgas, Caes. B. G. 2, 15, 5: irridere ex muro atque increpitare vocibus, id. ib. 2, 30, 3: verbis quoque increpitans, Liv. 1, 7, 2: hostis amare, quid increpitas, mortemque minaris? Verg. A. 10, 900: aestatem seram, id. G. 4, 138: ob invidiam tibi increpitarent, Prop. 2, 26, 15: aliquem segnitiae, to accuse, Sil. 9, 6; cf.: ignaviam alicui, to cast up to one, reproach one with, Val. Max. 3, 3, 2 fin.
  2. II. Transf., to beat, strike (very rare): languentia pectora dextrā, Stat. Th. 10, 132.